Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu în ce fel, elevii mei au reuşit să afle când era ziua mea de naştere. I-am văzut sosind la şcoală îmbrăcaţi de sărbătoare şi cu cadouri în braţe. Un stilou elegant, o cărticică de rugăciuni, o trusă de lucru sau un buchet frumos de flori proaspete. Eram mulţumită şi întristată de ce vedeam: mulţumită, pentru că orice semn de afecţiune sau de recunoştinţă ce venea din partea acestor copii buni mă impresiona profund şi făcea să-mi pară uşor orice sacrificiu. Tristă, pentru că banii cu care cumpăraseră toate acestea ar fi putut fi folosiţi pentru un scop mai nobil. În orice caz, am acceptat cu bucurie aceste preţioase declaraţii de dragoste. Un singur copil, cel mai sărac, nu mi-a dăruit nimic: dar din purtarea-i stânjenită şi din privirea-i melancolică, am înţeles cât de mult suferea. L-am chemat şi când s-a apropiat, l-am strâns de mai multe ori în braţe şi l-am mângâiat. Încurajat de alintările mele, bietul de el îmi puse în mână un pacheţel şi fugi ruşinat. Surprinsă şi curioasă l-am deschis cu discreție. Erau... Ghiciţi ce! Trei bucăţele de zahăr! L-am rechemat imediat la mine. - Ştiai că îmi place zahărul?, l-am întrebat zâmbind. --Doar am bănuit! Mie îmi place atât de mult! --Iar tu, am reluat eu emoţionată, i-ai cerut, cu siguranţă, mamei şi... --Nu, Doamnă! îmi răspunse prompt, n-am cerut nimic nimănui; l-am păstrat eu însumi, din ... --Şi-atunci... --Bunica, când îmi dă să beau cafea cu lapte, îmi pune întotdeauna în ceaşcă două sau trei bucăţele de zahăr ca să-l îndulcească. Am luat zahărul... --Şi cafeaua cu lapte?... am întrebat cu vocea sugrumată. --Am băut-o amară! Mario, micuţule Mario, unde eşti tu, acum? Poate că funinginea din garaj ţi-a înnegrit chipul de înger, poate că în clipa asta munceşti câmpul unde grânele şi strugurii se coc la soare, poate ai fost primit pe o navă plecată în căutarea aventurilor, unde munca e atât de dură, aşteptarea atât de înşelătoare... Dar orice ai fi devenit, muncitor, agricultor sau marinar, locul tău este printre sufletele nobile, pentru care dragostea înseamnă sacrificiu, abnegaţie, datorie. Mario, micuţule Mario, dacă ai putea pentru un moment să intri în mica încăpere a biroului meu, ai vedea multe hârtii, multe cărţi, multe jucării; ai vedea, de asemenea, păstrate sub un mic clopot de sticlă, trei bucăţele de zahăr, un nume, o dată! |